Universul are darul de a ne pune întrebări care nu obosesc niciodată. Una dintre ele revine mereu, ca un ecou: există un centru al Universului? Și, dacă da, unde se află? La începutul anilor 1920, Edwin Hubble a schimbat pentru totdeauna felul în care privim cerul.
Observând acele pete difuze pe care astronomii le numeau „nebuloase”, el a arătat că, de fapt, sunt galaxii distincte, împrăștiate peste tot în cosmos. Dintr‑odată, Universul a devenit mai vast, mai stratificat, mai greu de cuprins cu mintea.
Apoi, a venit revelația care avea să ne răstoarne intuițiile: toate aceste galaxii par să se îndepărteze de Calea Lactee. Analizând lumina lor, Hubble a descoperit un „decalaj spre roșu” care crește odată cu distanța. Cu cât o galaxie este mai departe, cu atât se îndepărtează mai repede.
Aceasta este legea lui Hubble – dovada că spațiul însuși se dilată. Teoria relativității generale, publicată de Einstein cu doar câțiva ani înainte, pregătise terenul pentru o asemenea surpriză. În ecuațiile lui, Universul nu era neapărat static; putea să se extindă sau să se contracte.
Observațiile lui Hubble au legat matematica de cer, confirmând că trăim într‑un cosmos dinamic. Din acest cadru s‑a născut imaginea unui început comun: Big Bangul, momentul în care spațiul și timpul au pornit dintr‑o stare de densitate și temperatură extreme și au început să se extindă.
De aici pornește și dilema centrului. Intuitiv, am fi tentați să plasăm în centru punctul de pornire. Dar cosmologia modernă ne obligă la o clarificare: Big Bangul nu a avut loc într‑un punct anume din spațiu, ci într‑un moment al timpului, peste tot deodată.
A fost începutul extinderii spațiului însuși, nu o explozie care să arunce materie dintr‑un loc spre margini. Cât de departe putem privi această poveste?
Universul are o vârstă estimată la aproximativ 13,77 miliarde de ani, însă orizontul nostru vizibil se extinde până la aproape 45 de miliarde de ani‑lumină. Lumina mai îndepărtată nu ne va ajunge niciodată, pentru că expansiunea dintre noi și acele regiuni este prea rapidă.
E ca și cum ai rătăci într‑o pădure densă cu o lanternă: poți vedea doar atât cât ajunge fasciculul; dincolo, rămâne întuneric. A vorbi despre un „centru” într‑un asemenea cadru devine complicat.
Prin definiție, Universul cuprinde tot ceea ce există; nu are „exterior”, așa că nu putem trasa limite pentru a măsura distanțe față de o margine. Dacă este infinit, ideea unui centru precis își pierde sensul.
Chiar și dacă ar fi finit, dar curbat pe sine, lucrurile nu se schimbă esențial: mergând destul de mult într‑o direcție, te‑ai întoarce de unde ai plecat, așa cum se întâmplă când ocolești Pământul pe suprafața lui.
Pe glob, poți indica un centru doar în adânc, către miez; pe hartă, pe suprafață, niciun punct nu are un privilegiu absolut. Aceasta este și logica cosmologică. Big Bangul a însemnat începutul expansiunii peste tot, simultan.
De aceea, din Calea Lactee vedem galaxiile cum se îndepărtează și am putea crede, înșelător, că noi suntem în centru. Dar același tablou s‑ar vedea din orice altă galaxie: fiecare ar concluziona, pe bună dreptate din perspectiva ei, că totul se depărtează de ea.
Căutarea centrului Universului ne obligă, astfel, să ne reînvățăm reflexele. Suntem în centrul propriului nostru orizont observabil, dar la fel este fiecare punct din cosmos.
Ideea poate ameți, dar luminează un adevăr sobru: nu există un centru absolut, ci o multitudine de perspective legitime, fiecare ancorată în locul din care privește. În această rețea în expansiune continuă, poziția noastră este, în același timp, unică și comună altora.
Universul poate să nu aibă un centru, însă are nenumărate feluri de a fi văzut.
