În nordul Columbiei, între rădăcinile aeriene ale mangrovelor, niște crabi minusculi trec prin mâl ca printr-o sită, înghițind ceea ce găsesc. Printre resturi naturale, tot mai des întâlnesc microplastice. Nu doar le înghit. Le fragmentează cu o eficiență surprinzătoare.
Minuca vocator, un crab violonist semi-terestru din America Centrală și de Sud, trăiește în aceste zone de tranziție dintre uscat și mare. Masculul are o clește disproporționat, folosit în confruntări în sezonul de reproducere, dar și ca semnal de comunicare, mișcat ritmat, aproape ca un arcuș.
Agitația aceasta are și un efect colateral benefic pentru habitat: ajută la aerarea solului.
Dacă în laborator fusese deja demonstrată abilitatea acestei specii de a îngera și fragmenta microplastice, o echipă de la Institutul de Științe Marine al Universității din Antioquia a vrut să afle ce se întâmplă în natură.
Studiul, publicat pe 17 decembrie 2025 în revista Global Change Biology, a urmărit cum se comportă crabul în mangrovele urbane ale nordului Columbiei, unde nivelurile de plastic sunt ridicate din cauza expansiunii urbane și agricole.
Acolo, Minuca vocator s-a dovedit capabil să degradeze particule de plastic în doar câteva zile. Cercetătorii au marcat cinci parcele de câte un metru pătrat în mangrove și au pulverizat soluții cu microsfere de polietilenă, particule minuscule care capătă o culoare vie sub lumină UV.
Procedura a fost repetată timp de 66 de zile. Apoi au colectat probe din sol și de la 95 de crabi, pentru a urmări unde ajung și cum se transformă aceste particule. Rezultatele au fost clare: crabii acumulaseră concentrații de microplastice de 13 ori mai mari decât cele din sedimentele din jur.
Particulele nu erau distribuite uniform în organism; cea mai mare parte se concentra în intestinul posterior. În plus, s-a observat fragmentarea microplasticelor în particule și mai fine, nanoplastice. Mecanismul probabil?
Așa-numitul „moară gastrică” a crustaceelor, un ansamblu de structuri care macină hrana, posibil ajutat de bacterii capabile să degradeze plasticul. Această degradare nu este însă completă. E parțială, imperfectă.
Iar această capacitate ar putea veni cu un cost: eliberarea de nanoplastice în țesuturile animalului și, mai departe, în lanțul trofic. Pentru a înțelege dacă aceste concentrații afectează sănătatea crabului sau a prădătorilor lui, sunt necesare cercetări suplimentare.
Totodată, autorii subliniază că fragmentarea biotică ar putea reprezenta una dintre căile reale de degradare a plasticelor, mai ales în ecosistemele marine. Contextul rămâne neliniștitor: microplasticele au ajuns peste tot pe planetă, inclusiv în corpul uman.
O cercetare din august 2025, realizată în Statele Unite, a arătat că aceste particule pot depăși barierele naturale ale organismului și pot pătrunde în plămâni, în creier și în alte organe.
Se știe că microplasticele pot destabiliza mecanismele de apărare ale omului, dar impactul pe termen lung asupra sănătății rămâne, deocamdată, neclar.
