Despre crimele regimului comunist din anii de teroare maximă –
1948-1953 – s-au scris multe lucruri după 1989. Studiile bazate pe
investigații în arhivă au dezvăluit mascaradele judiciare în
urma cărora oameni nevinovați au fost trimiși la închisoare.
Imensa majoritate a
acestor mascarade s-au desfășurat, la vremea respectivă, într-un
anonimat deplin. Dacă n-ar fi venit democrația postdecembristă, în
afară de victime, de neamurile și amicii victimelor și de călăi,
românii n-ar fi știut de existența unor anchete și condamnări.
Au fost însă și
procese care au beneficiat de o publicitate ieșită din comun la
vremea respectivă (dacă așa ceva se putea întâmpla atunci).
Printre acestea, la loc de frunte se numără ceea ce în epocă s-a
numit „Procesul de la Canal”, de la finele lui august –
începutul lui septembrie 1952. Documentele Procesului – Actul de
acuzare, Stenogramele interogatoriilor, Rechizitoriul procurorului,
Sentința – au fost publicate mai întâi în „Scînteia”
și, ulterior, într-o broșură de 100 de pagini, la Editura pentru
literatură politică, sub titlul „Procesul Bandei de sabotori
și diversioniști de la Canalul Dunăre-Marea Neagră”.
Sabotorii și
diversioniștii erau 10 persoane dintre miile de angajați de pe
Șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, în prima sa variantă,
cea din 1949-1953. Arestate la 31 iulie 1952, cele 10 persoane sunt
interogate de Securitate timp de aproape o lună. La 29 august 1952,
cu 600 de reprezentanți ai angajaților de la Canal în sală și cu
mii de angajați în jurul sălii, ascultând lucrările la
megafoane, începe la clubul muncitoresc Poarta Albă una dintre cele
mai spectaculoase farse judiciare din istoria țării. Procesul se
încheie în după-amiaza zilei de 1 septembrie 1952 cu o sentință
înfricoșătoare: 5 condamnări la moarte, 2 condamnări la muncă
silnică pe viață; 2 condamnări la 25 de ani muncă silnică; o
condamnare la 20 de ani muncă silnică.
Cererile de comutare
a pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viață, adresate
Prezidiului MAN, sunt acceptate doar pentru doi dintre acuzați:
Gheorghe Georgescu-Topazlău, inginer, fost șef al atelierelor
centrale Medgidia-Canalul Dunăre-Marea Neagră și Petre Cernătescu,
inginer, fost consilier la Direcția Generală a Canalului
Dunăre-Marea Neagră.
Ceilalți trei sunt
executați la 13 octombrie 1952: Aurel Rozei, inginer șef al
sectorului Planificare la Direcția Generală a Canalului
Dunăre-Marea Neagră; Nicolae Vasilescu, referent tehnic de execuție
Canalul Dunăre-Marea Neagră; Dumitru Nichita, fost mecanic de
locomotivă la sectorul 11, Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Comisia înființată
de Nicolae Ceaușescu a concluzionat, în urma anchetei, desfășurate
în anii 1967-1968, că victimele erau nevinovate. Procesul a fost de
la un capăt la altul o mascaradă judiciară menită a arunca pe
seama unor persoane din conducerea Șantierului responsabilitatea
gravelor deficiențe din desfășurarea lucrărilor. Prin
„responsabilitate” se înțelege o acțiune dușmănoasă
conștientă de sabotare a lucrărilor.
După decembrie
1989, despre Proces s-au scris cărți cutremurătoare, bazate pe
investigații în arhivele deschise grație prăbușirii
comunismului, cum ar fi, de exemplu, cartea Doinei Jela. Eu însă
m-aș referi la acest proces doar cum apare el din cele publicate în
presă și editorial la vremea respectivă. Altfel spus, aș încerca
să am privirea unui cititor de bun simț al anului 1952, care nici
prin cap nu-i trece că totul e fabricat de Securitate. Sunt convins
că aș fi crezut acuzațiile de sabotare al lucrărilor puse pe
seama persoanelor din conducerea Șantierului. Actul de acuzare,
Rechizitoriul, interogatoriile atribuie acestor persoane
dezorganizarea conștientă a producției, pagube uriașe produse
utilajelor, dificultăți în aprovizionarea oamenilor muncii.
Gândindu-mă la
funcțiile deținute, aș fi fost chiar de acord cu pedepsele date de
Tribunalul Militar. Îndoielile ar fi apărut în cazul a două
persoane, despre care era greu de presupus că ar fi putut produce
pagube de proporțiile celor produse de membrii conducerii Canalului:
Doi mecanici de
locomotivă – Nichita Dumitru și Petre Vieru. Îndoieli cu atât
mai mari cu cât Actul de acuzare, Rechizitoriul, stenogramele
interogatoriilor, depozițiile martorilor, relatărilor din
„Scînteia” se referă destul de puțin la activitatea
contrarevoluționară a celor doi mecanici.
Unul dintre ei –
Nichita Dumitru – e acuzat că „a lăsat în ploaie vreme
îndelungată un electromotor, sabotând repunerea lui în
funcțiune”, că a refuzat „să îndeplinească ordinele
de parcurs cu locomotiva sub diverse pretexte”.
Dacă ai citi despre
astfel de uneltiri ale dușmanului de clasă într-o carte
proletcultistă te-ai strica de râs. Din nefericire, le citești
într-o broșură dedicată unui proces. Un proces în urma căruia
un om de 38 de ani a fost condamnat la moarte și executat pentru că
„a lăsat în ploaie un electromotor” și pentru că a
refuzat „să îndeplinească ordinele de parcurs cu locomotiva
sub diverse pretexte”.
Foto sus:
Ziarul „Scânteia” din 28 octombrie 1950 (© „Fototeca
online a comunismului românesc”, cota: 178/1950)
Mai multe pentru tine…
