Din patru în patru ani, Jocurile Olimpice și Paralimpice de iarnă adună mii de sportivi și milioane de priviri. Italia se pregătește să găzduiască următoarea ediție olimpică, la Milano și Cortina d’Ampezzo, între 6 și 22 februarie 2026.
Pe pârtie sau pe gheață, de la schi alpin și sărituri cu schiurile până la hochei și patinaj artistic, aproximativ 3.500 de atleți vor concura pentru medalii. Spectacolul e aproape garantat. Costul climatic, mai puțin vizibil, dar greu.
Un raport publicat în ianuarie 2026 de organizația Scientists for Global Responsibility estimează că evenimentul va genera circa 930.000 de tone de echivalenți dioxid de carbon. Aproape jumătate, 410.000 de tone, ar veni doar din deplasările spectatorilor.
Echivalentul CO2 este unitatea folosită pentru a exprima într-o singură măsură comparabilă emisiile tuturor gazelor cu efect de seră.
Dincolo de aceste cifre, autorii vorbesc despre consecințe concrete în munți: în anii ce vor urma, aproape 2,3 kilometri pătrați de acoperire nivală ar putea dispărea, iar pierderea de gheață ar depăși 14 milioane de tone.
Contextul în care vine această estimare este deja tensionat pentru sporturile de iarnă. În ultimii cinci ani, Italia a pierdut 265 de stațiuni de schi. De cealaltă parte a Alpilor, Franța a închis mai mult de 180, în timp ce se pregătește să găzduiască Jocurile Olimpice de iarnă din 2030.
Raportul SGR identifică un cerc vicios alimentat de sponsorizări. Trei nume sunt menționate explicit: Stellantis (producătorul mărcilor Maserati și Fiat), compania aeriană ITA Airways și, mai ales, producătorul de petrol și gaze Eni.
Potrivit autorilor, activitățile asociate acestor sponsori ar putea adăuga peste 1,3 milioane de tone de echivalenți CO2. Adică cu aproximativ 40% mai mult decât restul amprentei de carbon estimate a evenimentului.
În mod obișnuit, bilanțul de emisii al Jocurilor include pregătirile, construcția infrastructurii și deplasările spectatorilor. Emisiile legate de sponsoring nu intră, de regulă, în calcul – deși, susțin autorii, ele cântăresc greu în rezultatul final.
Documentul notează și că, de la Jocurile din 1994 încoace, au fost făcute eforturi reale de reducere a emisiilor. Iar de la edițiile organizate după 2018, inventarele tot mai precise ale emisiilor directe și indirecte au permis o evaluare mai clară a progreselor.
Pe baza analizei datelor, raportul indică măsuri concrete care pot coborî amprenta de carbon a unor competiții de această magnitudine.
Prima, și poate cea mai eficientă: folosirea infrastructurilor existente și evitarea construirii unora noi, atât pentru arenele competițiilor, cât și pentru transport. În trecut, decizii de acest tip au adus economii între 350.000 și 720.000 de tone de echivalenți CO2 per eveniment.
A doua direcție: trecerea la energie din surse regenerabile, proiectarea de clădiri eficiente energetic și utilizarea de materiale cu conținut scăzut de carbon – măsuri care, cumulate, au generat deja reduceri între 130.000 și 310.000 de tone per ediție.
În fine, autorii consideră că parteneriatele cu companii cu amprentă ridicată ar trebui evitate, în special cu multinaționale din domeniul combustibililor fosili, dar și din industriile auto și aeriană.
